Moldova se pregătește din nou să treacă preventiv la un regim de urgență, adică înainte de apariția unui deficit fizic de resurse energetice. Pe 21 septembrie, președinta Maia Sandu a declarat, în urma ședinței Consiliului Național de Securitate, că este necesară instituirea stării de urgență în domeniul energetic și hidrologic. A doua zi, Guvernul a venit cu o propunere către Parlament: instituirea stării de urgență pe întreg teritoriul țării pentru o perioadă de 60 de zile, începând cu 26 septembrie.

Cu toate acestea, peste 90% din gazul necesar pentru sezonul rece a fost deja contractat, autoritățile nu văd în prezent un risc imediat de penurie, iar situația de pe piața produselor petroliere s-a îmbunătățit semnificativ. Atunci de ce legislația nu este din nou suficientă pentru gestionarea acestor riscuri?

Există motive de îngrijorare. În această iarnă, aproximativ 59% din energia electrică necesară țării va trebui importată. În orele de vârf, necesarul de import este estimat la 400–450 MW, în condițiile unei puteri garantate de aproximativ 360 MW. În același timp, persistă un deficit hidrologic grav pe Nistru și Prut, ceea ce poate complica aprovizionarea cu apă și reduce potențialul hidroenergetic.

Pe piața gazelor, riscul este în prezent mai degrabă financiar decât fizic. La 21 septembrie, prețul TTF era de 77,31 euro pe MWh – mai mult decât dublul prețului mediu pentru 2025, de aproximativ 36 de euro. Depozitele europene sunt umplute în proporție de aproximativ 69%, față de nivelul mediu pe cinci ani de aproximativ 85%, iar contractele futures de iarnă se mențin în jurul valorii de 76-77 euro pe MWh. Pentru Moldova, acest lucru înseamnă achiziții costisitoare și necesitatea de a finanța rezervele obligatorii. Rezerva strategică a țării – 56,3 milioane de metri cubi – reprezintă aproximativ zece zile de consum pe timp de iarnă. În același timp, Ministerul Energiei subliniază că aceasta este destinată acoperirii întreruperilor de aprovizionare, nu pentru a menține prețurile.

În ceea ce privește produsele petroliere, situația, dimpotrivă, s-a îmbunătățit. La începutul lunii august, stocurile erau suficiente pentru aproximativ 3,5 zile, iar 109 stații de alimentare (aproximativ o cincime) semnalau lipsa anumitor tipuri de combustibil. În prezent, stocul acoperă aproximativ zece zile, iar astfel de cazuri sunt înregistrate la cel mult șase stații de alimentare. De aceea, Guvernul califică starea de urgență propusă drept preventivă.

915 zile de stare de urgență

Starea de urgență în Moldova nu mai poate fi considerată un instrument rar. Din martie 2020, țara a trecut prin mai multe perioade distincte de stare de urgență: pandemia de COVID-19, criza gazelor din 2021, criza energetică de la începutul anului 2022, războiul din Ucraina și amenințările asociate acestuia, criza energetică din anii 2024–2025 și o nouă criză în primăvara anului 2026.

Evaluarea ex-post a legislației privind starea de urgență, realizată de Parlament, arată că, până la 13 februarie 2025, durata totală a stării de urgență la nivel național a ajuns la 915 de zile: aproximativ doi ani și jumătate dintr-un total de aproape cinci ani.

După aceea, mecanismul a fost utilizat din nou. În decembrie 2024, a fost instituită starea de urgență energetică pentru 60 de zile din cauza amenințării întreruperii livrărilor de gaze către regiunea transnistreană. În primăvara anului 2026, motivul a fost și mai concret: pe 23 martie, în urma atacurilor asupra infrastructurii energetice a Ucrainei, linia Vulcănești – Isaccea a fost deconectată, iar în orele de vârf a apărut riscul unui deficit de 350 – 400 MW. Începând cu 25 martie, Parlamentul a instituit starea de urgență pentru o perioadă de 60 de zile.

Cu toate acestea, încă din 25 aprilie, Guvernul a ridicat-o înainte de termen, declarând că infrastructura a fost restabilită, că piața produselor petroliere se stabilizează și că menținerea în continuare a stării de urgență nu mai era proporțională. În locul acesteia, a fost instituit un regim de alertă (starea de alertă). Acum, autoritățile propun revenirea la situația anterioară.

De ce nu este suficient regimul de alertă?

Starea de alertă oferă, de asemenea, statului instrumente semnificative de intervenție: autoritățile pot solicita date zilnice privind stocurile și planurile de import de produse petroliere, iar în cazul în care stocurile scad sub pragurile stabilite — pot restricționa exportul și reexportul de benzină și motorină.

Însă proiectul actual arată limitele acestui regim. Guvernul consideră că, în cazul agravării situației, are nevoie de instrumente care nu sunt disponibile fără declararea stării de urgență. În plus, regimul actual de alertă maximă din sectorul energetic și hidrologic se încheie pe 25 septembrie și atinge durata maximă de 60 de zile prevăzută de lege.

Ce oferă starea de urgență

Conform proiectului de hotărâre a Parlamentului, Comisia Națională pentru Gestionarea Crizelor (CNMC) va primi competențe operaționale cheie pe o perioadă de 60 de zile. Aceasta va putea adopta măsuri obligatorii, temporare și proporționale, derogând de la actele normative în vigoare sau suspendând temporar aplicarea anumitor prevederi ale acestora. Deciziile vor fi obligatorii pentru autorități, companii, instituții și cetățeni.

Competențele sunt ample: comisia va putea interveni în achiziționarea, stocarea, distribuția și utilizarea resurselor energetice și a combustibililor, va putea reglementa importul, exportul, transportul și comerțul, va putea introduce măsuri temporare privind prețurile, tarife, impozite și accize, să stabilească priorități în ceea ce privește alimentarea cu energie electrică și restricții de consum, să limiteze prelevarea de apă neesențială pentru industrie și agricultură și să mobilizeze resursele statului.

În expunerea de motive a proiectului se menționează în mod explicit că regimul de alertă maximă a atins limita funcțională. Fără o situație de urgență, autoritățile nu pot introduce în mod operativ restricții directe asupra comerțului și exportului, programe obligatorii de dispecerizare și întreruperi eșalonate, raționalizarea consumului industrial, scutiri fiscale pentru atenuarea șocurilor de preț și mobilizarea directă a resurselor materiale.

Starea de urgență nu înseamnă însă o putere fără control. Curtea Constituțională a subliniat încă din 2020 că extinderea competențelor puterii executive creează riscul unui dezechilibru efectiv între puterile statului și necesită un control parlamentar eficient. Măsurile de urgență trebuie să fie necesare pentru atingerea obiectivelor declarate, să rămână în limitele competenței puterii executive și să fie supuse controlului.

Proiectul actual prevede că deciziile normative cu caracter general trebuie să fie motivate, publicate imediat și transmise Parlamentului în termen de maximum 72 de ore. Însă simplul fapt al transmiterii către legiuitori nu înseamnă încă un control de fond și nu este clar cum va evalua Parlamentul exercitarea acestor competențe în termen de 60 de zile.

Când excepția devine regulă

Proiectul actual explică necesitatea stării de urgență mai concret decât formula generală privind necesitatea de a "reacționa rapid". Dar, în același timp, o parte semnificativă a riscurilor nu mai are un caracter de urgență, ci unul structural. Moldova depinde de mult timp de importurile de energie electrică și produse petroliere, achiziționează gaz de pe piața externă, iar seceta și scăderea debitelor Nistrului și Prutului se pot repeta. Și chiar Guvernul vorbește despre caracterul cronic al riscurilor.

Dacă are loc o defecțiune bruscă, cum ar fi întreruperea liniei Vulcănești – Isaccea în primăvara anului 2026, mecanismul de urgență permite o reacție rapidă la un eveniment care nu putea fi prevăzut în totalitate. Situația de urgență actuală este diferită: ea este instituită înainte ca riscurile principale să se materializeze, iar o parte semnificativă a acestora este cunoscută și evaluată dinainte.

Atunci, de ce sunt necesare din nou competențe de urgență pentru gestionarea amenințărilor recurente și, în mare măsură, previzibile? Dacă restricțiile la export, regimurile de consum, derogările fiscale și alte instrumente speciale se dovedesc în mod regulat necesare pentru securitatea energetică, nu ar trebui ca măcar o parte dintre acestea să beneficieze de un cadru juridic permanent și mai detaliat?

După 915 de zile de stare de urgență națională până în februarie 2025 și noile regimuri de urgență care au urmat, situația depășește deja cu mult limitele unei singure ierni. Dacă riscurile devin permanente și, în mare măsură, previzibile, atunci starea de urgență încetează treptat să mai fie doar un instrument pentru crize neprevăzute. Atunci de ce statul are în continuare nevoie de competențe de urgență acolo unde sistemul obișnuit de guvernare ar trebui să dispună de propriile mecanisme funcționale? // 23.09.2026 – InfoMarket.